Spărgătorul de piatră

Un spărgător de piatră lucra odată la suprafaţa dură de stâncă a carierei, poc, poc, pocănind ca să spargă suprafaţa tare. Zgomotul făcut de ciocan şi de daltă îi răsuna constant în urechi: poc, poc, poc.

Munca lui era lentă şi anevoioasă. Vara, căldura soarelui era reflectată de stânci, făcând ca locul lui de muncă să devină fierbinte ca un furnal. Iarna, nu exista adăpost de ploaie sau de gerul care făcea cariera să devină rece ca un frigider. În timp ce spărgea piatra, se tot gândea cât tânjea la o viaţă mai bună, dorindu-şi să deţină forţa de a-şi schimba condiţia. În fantasmele lui, se vedea în locuri la care putea doar visa, căci ştia că plăsmuirile imaginaţiei sale nu se vor realiza niciodată — sau, cel puţin, aşa credea.

Într-o zi la o oră târzie, în timp ce-şi târa spre casă trupul obosit, a trecut pe lângă conacul fastuos al unui nobil. Privind înăuntru, a zărit veşmintele luxoase ale bogătaşului, frumuseţea soţiei lui, masa îmbelşugată şi s-a gândit în sinea lui: „De aş putea fi acest nobil, aş fi bogat şi puternic. Aş putea scăpa de toate problemele şi neajunsurile vieţii de spărgător de piatră. O, ce mi-aş dori să fiu nobil.”

Spărgătorul de piatră a fost surprins şi şocat, căci, nici n-a apucat bine să-şi rostească dorinţa, că s-a şi trezit şezând în capul mesei. A devenit chiar acel nobil pe care-l privise mai înainte: cu straie bogate, cu o soţie frumoasă alături şi pe masă cu toate bucatele pe care şi le putea imagina. Se bucură de noua lui viaţă, de belşug, de putere. Era capabil să le dea porunci servitorilor lui, angajaţilor lui şi soţiei lui. Îşi savura din plin autoritatea şi se împăuna trufaş cu ea, dar lucrurile aveau să se schimbe.

Într-o zi regele a venit să viziteze oraşul nobilului. Având în vedere statutul lui de nobil, era obligat să participe ca gardă de onoare. A trebuit să se umilească în faţa stăpânului. Înclinându-se servil, a început din nou să-şi dorească mai mult. S-a gândit în sinea lui: „Regele are mai multă influenţă şi putere decât un nobil. Aş dori să fiu rege.”

Nici n-a apucat bine să-i treacă acest gând prin cap, că s-a şi trezit încălecat pe calul regelui, înveşmântat în straie regale şi înconjurat de trupe loiale. Calea pe care trecea el era flancată de oameni înclinaţi umil, printre care se număra şi nobilul care fusese el până nu demult.

Întorcându-se la palat, s-a aşezat pe tronul înalt şi autocratic, în timp ce supuşii lui se prezentau, aplecându-se adânc în faţa lui şi aducându-i daruri. Asta da, viaţă! Era grozav să fii conducător. S-a gândit că i s-ar potrivi într-adevăr acest stil de viaţă. Era cu siguranţă mai bună decât cea de spărgător de piatră.

A profitat cât a putut de poziţia lui. A călătorit până în ungherele cele mai îndepărtate ale domeniilor lui. Adora puterea care îi forţa pe toţi — ţărani, preoţi, academicieni şi nobilime — să se umilească în faţa lui. Într-una dintre aceste călătorii pe timp de vară, un soare intens şi necruţător a început să-l ardă. Se sufoca de căldură în veşmintele lui regeşti. Persoana lui regală era constrânsă să asude din abundenţă. Nu avea control asupra situaţiei, aşa că a trebuit să-şi abandoneze poziţia puterii pentru a căuta refugiu la umbră. Acolo, în umbră, gândurile lui pizmaşe şi infatuate au răsărit din nou. „Soarele, reflectă el, are o putere măreaţă. Este chiar mai puternic decât un rege. Mi-aş dori să fiu soarele.”

Magia care-l transformase în prealabil a funcţionat instantaneu încă o dată. S-a trezit sus pe cer, revărsând lumină asupra pământului, aruncându-şi razele asupra regilor şi a împăraţilor, arzându-i cu dogoarea lui pe cei ce se lăfăiau la plajă şi declanşând cancere. Putea forţa oamenii să caute adăpost de arşiţa lui, să se retragă de pe câmp sau să facă o siestă după-amiaza, pe care nu şi-o doriseră. Asta da, grandoare! Îşi savura din plin puterea… până ce, într-o zi, un nor a traversat cerul plutind şi i-a astupat lumina. Mai întâi s-a enervat, dar apoi a început să se gândească: „Norul este suficient de puternic ca să oprească arşiţa şi lumina soarelui. De aceea, norul este mai puternic decât soarele. Aş dori să fiu un nor.”

Pe loc a fost transformat din nou. Plutea pe cer ca nor pufos, un nor cumulus. Putea să plouă jos peste pământeni şi să-i urmărească alergând să se adăpostească sau în căutarea unei umbrele. Putea să-i răpească soarelui căldura şi să creeze răcoare. Putea să facă râurile să-şi iasă din matcă şi stăvilarele să-şi spargă zidurile. Putea produce inundaţii care dărâmau case şi distrugeau vieţile oamenilor. Da, norul avea categoric putere. Acesta era modul în care voise întotdeauna să fie viaţa… până într-o zi când un vânt brusc a început să vâjâie prin ceruri, suflând şi gonind norul. Norul era lipsit de putere. Nu avea nici forţă, nici direcţie. „Vântul, se gândi norul, da, în el sălăşluieşte puterea. Vântul este mai puternic decât un nor. Mi-aş dori să fiu vântul.”

Într-un alt act de transformare magică, norul a devenit pe loc vânt. Vâjâind printre copaci, suflând în rafale, distrugând iarba de pe păşuni, răsturnând umbrelele, smulgând acoperişurile de pe case şi doborând căpiţele de fân, spărgătorul de piatră se distra grozav ca vânt. „Asta e adevărata viaţă”, se gândi. „Ca vânt am puteri nelimitate.” Sufla cu ferocitate în jurul pământului. Biciuia apele mărilor, învolburându-le. Scufunda bărci. Forma valuri uriaşe care se zdrobeau de ţărmul unor insule minuscule. Nu se distrase niciodată mai bine… până într-o zi când a scos o suflare atotputernică ce s-a izbit brusc de o oprelişte. În faţa lui se ridica semeţ o stâncă înaltă care a rămas neclintită. A încercat din nou, incapabil să încovoaie sau să zgâlţâie stânca solidă. „Stânca, s-a gândit vântul, poate opri până şi cele mai sălbatice rafale ale mele. Este evident că stânca-i mai puternică decât vântul. Aş vrea să fiu stâncă.”

Pe loc a devenit stâncă. Înalt şi puternic, putea opune rezistenţă celor mai cumplite uragane pe care le lansa vântul spre el. Oamenii veneau ca să-i admire grandoarea şi să-i slăvească frumuseţea naturală. Făceau picnic la baza lui sau încercau să-şi măsoare forţele cu a sa, făcând ascensiune pe chipul său. Era o prezenţă dominantă peste întregul ţinut. „Da! Asta e, se gândi. în cele din urmă am găsit-o. În fine, sunt puternic. Sunt însăşi stânca.”

Nici nu a intrat bine gândul în mintea lui, când jos, la bază, a auzit deodată un „poc, poc, poc” constant…

 Fiţi mulţumiţi cu ce aveţi.

Acceptaţi-vă propriile calităţi şi însuşiri caracteristice.

Sursa: „A învăţa să acceptăm” din cartea „101 poveşti vindecătoare pentru adulţi”, autor George W. Burns